Atașamentul format în copilărie influențează profund felul în care relaționăm la vârsta adultă, în special în cuplu. Modul în care ne apropiem emoțional, cum ne exprimăm nevoile sau cum reacționăm în momentele de vulnerabilitate reflectă, adesea, tiparul de atașament interiorizat în primii ani de viață.
În acest articol vei descoperi ce este atașamentul, cum a fost conceptualizat de specialiști precum John Bowlby și Mary Ainsworth și ce efecte directe are asupra relației romantice.
Vom explora, de asemenea, diferențele dintre stilurile de atașament – securizant, anxios, evitant și dezorganizat – și modul în care acestea pot sprijini sau sabota intimitatea în cuplu.
Nevoia de atașament face parte dintre necesitățile de bază ale ființei umane. Multiplele definiții existente subliniază faptul că atașamentul este o legătură afectivă stabilă pe care un om o poate realiza cu un alt om, manifestându-se prin căutarea proximității și a contactului cu acea persoană numită figură de atașament.
Teoria atașamentului a fost formulată pentru prima dată de psihiatrul și psihanalistul John Bowlby în urmă cu mult timp, pe la începutul anilor ‘60 și a fost explicată prin faptul că atașamentul acționează în sensul satisfacerii unei nevoi înnăscute sau a unui instinct.
Contribuțiile sale timpurii au fost elaborate de Mary Ainsworth în anii ‘70. Ulterior, această teorie s-a transformat ca urmare a apariției diverselor cercetări în domeniu, dar structura sa de bază a rămas aceeași.
Ea asigură nu numai un cadru pentru înțelegerea reacțiilor emoționale ale copilului, ci și unul pentru înțelegerea formelor de manifestare ale iubirii, ale singurătății și pierderii la adulți.
Bowlby a susținut că modelele de lucru interne ale atașamentului tind să persiste pe parcursul vieții, influențând sentimentul de siguranță, semnificația personală dată experiențelor și relațiilor și abilitatea de a dezvolta și menține legături afective strânse.
Experiențele timpurii cu mama sau substitutul acesteia generează pe parcursul dezvoltării psihobiologice un sistem de reprezentări, amintiri, credințe, emoții, comportamente și așteptări referitoare le ceilalți și la propria persoană.
Copiii încep să construiască reprezentări mentale ale relațiilor cu persoanele care îi îngrijesc, acele reprezentări pe care Bowlby le-a numit “modele de lucru interne”.
Ele formează baza pentru legătura emoțională intensă dintre copil și mamă și comportamentul adoptat în relațiile ulterioare din viața adultă.
Așa cum afirmă acesta, modelele de lucru stabilesc așteptările copilului privind comportamentul celorlalți și comportamentul său considerat a fi adecvat în relațiile ulterioare.
Legătura de atașament între copil și părinte nu se caracterizează prin simetrie și reciprocitate, ci este bazată pe nevoia copilului de îngrijire, protecție și siguranță, elemente pe care le dobândește de la adult.
Siguranța s-ar putea caracteriza prin asigurarea unui mediu în care nivelul de stres perceput de copil e minim, stimularea este una pozitivă și există posibilitatea explorării constructive a mediului.
Atașamentul securizant sau atașamentul sigur se bazează pe relația cu o mamă caldă, atentă, receptivă, bine adaptată copilului său, ceea ce îl ajută pe acesta să se simtă securizat, explorând cu plăcere mediul înconjurător și folosind-o pe mamă ca “bază de siguranță”.
Persoanele cu atașament securizant sunt mai fericite, au în general mai multă încredere în partener și în ceilalți, acceptându-i așa cum sunt și au o viață profesională mai satisfăcătoare.
Capacitatea de atașament se află în echilibru cu capacitatea de a fi independent.
Realitatea este că un om poate avea mai multe tipuri de atașament, în funcție de persoana față de care se manifestă atașamentul. Iar având în vedere că acesta se formează în experiențele de relaționare trăite în copilărie, părinţii și alte persoane de referință le pot îmbunătăţi, pentru a se asigura că vor contribui la formarea unui ataşament pozitiv.
Ataşamentul securizant le permite copiilor să se dezvolte optim în toate domeniile vieţii lor și influenţează în adolescenţă şi la maturitate optimismul, starea de bine, gradul de succes, încrederea în sine și calitatea relațiilor de cuplu.
Relaţiile care influenţează reglarea emoțională şi ataşamentul pozitiv sunt relaţiile care respectă diferenţele şi promovează legături pline de empatie, de compasiune.
În general, oamenii cu atașament securizant au așteptări generale de la viață mai bune, un sentiment al controlului, autoeficacitate, încredere în sine și capacitatea de a căuta ajutor, atunci când au nevoie.
Hazan și Shaver (1987) au considerat că iubirea romantică este o formă adultă de ataşament, similară ataşamentului din copilărie faţă de părinţi.
Dragostea romantică, la fel ca și atașamentul creat în copilărie, presupune apropiere reciprocă și oferirea de îngrijire mutuală.
Ei susţineau că stilul de ataşament dobândit în copilărie se menţine şi în relaţia romantică adultă, și au dezvoltat un chestionar pentru identificarea stilului de ataşament la adult.
Inițial Shaver a identificat trei stiluri de atașament, asemănătoare cu cele întâlnite la copii: securizant, ambivalent-anxios și evitant.
Ulterior, pornind atât de la contribuțiile lui Ainsworth, Blehar, Waters și Wall, cât și pe baza propriilor studii, a observat că diferențele interindividuale de manifestare în relațiile romantice pot fi reduse la două dimensiuni fundamentale: anxietatea și evitarea.
Din combinația celor două dimensiuni rezultă patru stiluri de atașament: securizant/sigur (secure), dependent (preoccupied), anxios-evitant (fearful-avoidant) și evitant (dismissing-avoidant).
Cercetările susțin o corelație pozitivă între atașamentul sigur și satisfacția în relația de cuplu (Mikulincer et al., 2000).
Când partenerii sunt atașați în mod securizant, raportează cea mai ridicată satisfacție a relației romantice.
Sunt studii care arată că persoanele care suferă de nesiguranță din cauza unui slab atașament, reacționează la comportamentul nedorit al partenerului cu mai multă ostilitate, furie, disfuncționalitate și mai puțină înțelegere, decât cele care dețin un atașament securizant.
Când adulții sunt nesiguri din cauza dificultăților de atașament din copilărie, acest aspect va afecta măsura în care ei vor exprima respect, admirație și recunoștință față de partenerul de cuplu.
Este dovedit faptul că un atașament nesecurizant poate reduce calitatea relației de cuplu și poate afecta funcționarea armonioasă a acesteia.
Stilurile de atașament creează diferențe fundamentale în felul în care adulții își reprezintă mental dragostea romantică.
Literatura de specialitate indică faptul că oamenii cu atașament securizant/sigur simt confortabilă apropierea de ceilalți și își evaluează experiențele romantice ca și fericite, de încredere, suportive.
Adultul cu atașament sigur a dobândit un grad de independență, de autonomizare și poate să descrie într-un mod coerent experiențele proprii de atașament, chiar dacă sunt dureroase.
Acest adult se caracterizează printr-o imagine pozitivă asupra propriei persoane și asupra celorlați și este mai încrezător în disponibilitatea altora de a-l ajuta în momentele de nevoie.
Persoanelor cu atașament sigur le este mai ușor să se apropie de alții și nu se îngrijorează referitor la faptul că ar putea fi părăsite sau că celelate persoane le devin prea apropiate.
Adultul cu atașament sigur este capabil să realizeze cu ușurință procesele de adaptare și deși poate prezenta dificultăți în relația cu părinții, inclusiv traumă sau abandon, reușește să mențină într-o înțeleaptă balanță vindecarea trecutului și experiențele sale de viață actuale.
Acesta calmează și reconfortează partenerul de cuplu, contribuind la securizarea lui și imprimă propriului copil un atașament sigur.
Se simte confortabil în intimitatea creată în cuplu, însă ține și la autonomia sa, știind să alterneze cele două aspecte.
De asemenea, tinde să acorde mai multă încredere partenerului și este încrezător cu privire la evoluția cuplului și capacitatea de a reface împreună echilibrul în situațiile conflictuale.
Persoanele care se simt securizate manifestă de obicei sentimente pozitive față de partenerul de cuplu și se implică cu mai mult angajament în relație, fiind mai satisfăcute de aceasta și tinzând să se concentreze pe aspectele ei favorabile.
Luând în considerare toate lucrurile menționate anterior, este evident că atașamentul reprezintă un aspect important pentru dezvoltarea sănătoasă a oamenilor și implicit a relațiilor lor de cuplu.
Un tip de atașament nesigur sau nesecurizant este cel evitant. Adultul cu atașament evitant preferă să se bazeze pe propria persoană și să se distanțeze emoțional.
Este inflexibil și evitant în implicarea într-o relație, considerând că decât să fie rănit emoțional, mai bine pretinde că nu e interesat de acest lucru.
Are cumva certitudinea eșecului și în același timp o percepe ca fiind intolerabilă.
Persoanele cu atașament evitant se simt inconfortabil în ipostazele de apropriere, le este dificil să aibă complet încredere în alți oameni și să-și “permită” să depindă de altcineva.
Ele devin tensionate când simt prea multă intimitate. O nevoie esențială a acestui adult este să fie independent, autonom și din această cauză intimitatea și angajamentul îi produc deseori disconfort.
Ajunge astfel să se simtă constrâns sau sufocat atunci când cineva dorește să inițieze o relație cu el, și chiar dacă se află într-o relație este cumva întotdeauna pregătit să renunțe.
Cu toate acestea, adulții cu acest tip de atașament simt nevoia să aibă un partener de viaţă şi să fie iubiți, însă le este frică să îşi ia angajamentul implicării într-o relaţie, din cauza riscului de a ajunge în situația de a nu fi valorizați și iubiți cu adevărat.
Consideră că evitând intimitatea, se protejează de respingerea pe care o anticipează din partea celuilalt (Bartholomew, K. și Horowitz, L.M.).
Se creează astfel un puternic conflict psihic, care generează anxietate și care este controlat cu ajutorul unor mecanisme de apărare.
Adultul cu atașament evitant îşi minimalizează şi reprimă emoţiile, inclusiv cele legate de anxietate și are o reactivitate emoţională scăzută.
Neagă trăirea distresului şi își reprimă nevoia de ataşament, preferând să nu se apropie prea mult din punct de vedere emoţional (Hazan și Shaver). Toate aceste aspecte îi pot influenţa în mod negativ satisfacţia relaţională.
Un alt tip de atașament nesigur este cel anxios. Adultul cu atașament anxios manifestă o dorință foarte puternică pentru relații apropiate și consideră că ceilalți nu vor să se apropie de el pe măsura propriei dorințe.
Persoanele cu acest tip de atașament interacționează într-un mod imprevizibil când simt stări de frustrare, putând să reacționeze chiar cu agresivitate și mânie.
Ele sunt caracterizate de o imagine de sine negativă și o supravalorizare a partenerului, ce va conduce la dependența de acesta.
Au tendința de a se manifesta emoțional într-un mod exagerat, adesea își fac griji că nu sunt iubite cu adevărat sau suficient.
Adulții cu atașament anxios au o nevoie imperioasă de siguranță în relațiile cu cei din jur și deseori sunt stresați și nesiguri în relațiile lor.
Le este de cele mai multe ori greu să fie singuri, fără o relație și ajung uneori în relații abuzive sau disfuncționale.
Vor să se apropie complet de o altă persoană și această dorință adesea îi îndepărtează pe ceilalți, mai mult, ei prezintă dificultăți în a avea încredere în oameni și îi testează pentru a le verifica disponibilitatea sau a le atrage atenția.
Atașamentul dezorganizat a fost identificat de Main și colaboratorii săi (1985), reprezentând un al treilea tip de atașament nesigur.
Adultul cu atașament dezorganizat are experiența unor traume din copilărie nerezolvate, incluzând abuzurile de diverse tipuri sau doliul.
Acesta este impredictibil și dezorganizat în relații, speculează fără suport, e de multe ori neadaptat, cu potențial adictiv la alcool și drog, aflându-se aproape în imposibilitatea de a-și asuma rolul de partener de cuplu sau rolul parental.
Persoanele cu atașament dezorganizat continuă să se teamă de pierderi și au convingeri iraționale, cum sunt de exemplu autoînvinovățirea pentru că au fost abuzați sau că au “provocat” moartea unui părinte.
Un adult aflat în relații disfuncționale este foarte probabil să fi ajuns acolo prin transferul temerilor și insecurităților lui infantile în relațiile de cuplu adulte.
Când un copil mic este frustrat sever în nevoile lui de siguranță și confort, când primele legături de atașament sunt unele negative, se rup sau nu prezintă încredere, copilul atribuie aceste caracteristici tuturor celorlalte legături cu lumea.
Natura primelor imprimări psihice are o importanță colosală, iar dacă ele sunt experiențe negative, riscul este ca raporturile viitorului adult cu partenerul de cuplu să fie, de asemenea, negative.
Un alt risc este acela de a ajunge să se angajeze exact în comportamentele pe care dorește să le evite sau are așteptări exagerate de la partener, chinuit de teama de a fi trădat sau respins.
Natura investiției afective în relația de cuplu, modul de interacțiune și așteptările cu privire la partener depind, invariabil, de tiparul primelor relații.
Fiecare adult deține un anumit profil al atașamentului, mai precis prezintă trăsături din toate cele trei tipuri principale de atașament (securizant, evitant, anxios), însă unul dintre acestea va fi dominant și va determina felul în care se va raporta la partenerul de cuplu și la relația de cuplu.
Incompatibilitatea stilurilor de atașament ale partenerilor cauzează disfuncționalități în relație și generează deprecierea satisfacției în relația de cuplu.
Teoria atașamentului are o valoare practică foarte mare, pentru că având la dispoziție instrumente de măsurare a profilului sau a tipului de atașament, adulții au posibilitatea să-și identifice nevoile principale legate de acesta.
Astfel, ajung să se autocunoască mai bine și să conștientizeze anumite lucruri legate de propria istorie de viață.
Vestea bună este dată de dovezile ştiinţifice legate de existența neuroplasticității. Mai precis, creierul nostru are capacitatea de a-și modifica diverse circuite neuronale și de a-și crea unele noi, ca urmare a diferitelor experiențe de viață.
În concluzie, nu este niciodată prea târziu ca o persoană să repare modelele de ataşament nesigur, iar acest lucru se poate realiza mai ușor prin psihoterapie individuală sau psihoterapie de cuplu.
“Poveştile noastre de viaţă pot evolua pe parcursul întregii vieţi. Capacitatea de a integra trecutul, prezentul şi viitorul ne permite accesul la niveluri mai coerente ale înţelegerii de sine.
Dobândind mai multă coerenţă, povestea vieţii noastre este asociată cu trecerea către o siguranţă matură a ataşamentului. Schimbarea de statut în ataşament este complet posibilă.
Studiile au arătat că indivizii pot trece de la ceea ce a fost ataşamentul nesigur din copilărie, la statutul de ataşament adult sigur.
Aceste studii analizează statutul de siguranţă dobândită, o descoperire importantă pentru modul cum înţelegem funcţionarea coerentă şi posibilităţile de schimbare.” (Siegel și Hartzell)
Comunicarea cât mai clară și sinceră a propriilor nevoi încă de la debutul relației este foarte importantă, inclusiv a celor legate de atașament.
Aceste nevoi pot fi siguranța, în cazul atașamentului de tip anxios, sau autonomia și libertatea, în cazul atașamentului de tip evitant.
Din punctul de vedere al compatibilității tipurilor de atașament, o disfuncționalitate mare poate să apară în relaționarea romantică între un anxios și un evitant.
Nevoia de apropiere, apreciere și încurajare a adultului cu atașament de tip anxios ar putea limita libertatea și independența partenerului cu atașament de tip evitant.
Terapia de cuplu poate să contribuie atât la identificarea tipurilor de atașament actuale ale partenerilor și la felul în care acestea influențează dinamica de cuplu, cât și la armonizarea lor și transformarea într-o formă cât mai apropiată de tipul de atașament securizant.
Așa cum reiese din informațiile cuprinse în articol, profilul de atașament al unei persoane poate să se reconfigureze în funcție de experiențele de viață, iar experiențele trăite în relația de cuplu pot avea o influență foarte mare.
Un alt aspect semnificativ de luat în considerare este acela că satisfacția personală în relația de cuplu depinde foarte mult și de satisfacția partenerului, existând o interdependență în acest sens.
Această satisfacție este influențată semnificativ de împlinirea nevoilor celor doi parteneri, inclusiv a nevoilor referitoare la atașament.
Bibliografie:
Ainsworth, M. D. S., Blehar, M. C., Waters, E., & Wall, S. (1978). Patterns of Attachment: A Psychological Study of the Strange Situation. Hillsdale, NJ: Erlbaum.
Bartholomew, K., Horowitz, L.M. (1991). Attachment styles among young adults: A test of a four-category model. Journal of Personality and Social Psychology, 61, 226-244.
Bowlby, J. (2011). O bază de siguranță: aplicații clinice ale teoriei atașamentului. București, Editura Trei.
Hazan, C., & Shaver, P.R. (1987). Romantic love conceptualized as an attachment process. Journal of Personality and Social Psychology.
Main, M. (1990). Cross-cultural studies of attachment organization: Recent studies, changing methodologies, and concept of conditional strategies, Human Development, 33, 48-61.
Main, M. (1995). Recent studies in attachment: Overview with selected implications for clinical work. In S. Goldberg, R. Muir & J. Kerr (Eds.), Attachment theory: Social, developmental, and clinical perspectives (pp. 407-475). Hillsdale, NJ: Analytic Press.
Mikulincer, M., Birnbaum, G., Woddis, D., & Nachmias, O. (2000). Stress and accesibility of proximity-related thoughts: Exploring the normative and intraindividual components of attachment theory. Journal of Personality and Social Psychology.
Shaver, P.R., & Hazan, C. (1993). Adult romantic attachment: Theory and evidence. In D. Perlman & W. Jones (Eds.), Advances in personal relationships, London, Jessica Kingsley.
Siegel, D.J., Hartzell, M. (2013). Parentaj sensibil şi inteligent – Să ne înţelegem pe noi înşine, pentru a creşte copii fericiţi. Editura Herald, Bucureşti.
