Satisfacția în relația de cuplu este un indicator esențial al calității vieții în doi și al echilibrului emoțional existent în respectiva relație.
Aceasta reflectă măsura în care nevoile, așteptările și dorințele fiecărui partener sunt împlinite, în ceea ce privește comunicarea, afecțiunea, sentimentul de siguranță și apartenența.
Într-un context al societății actuale în care relațiile sunt tot mai complexe și mai greu de menținut pe termen lung, a înțelege factorii care contribuie la satisfacția relațională devine o necesitate.
De la influența stimei de sine și a stilului de atașament, până la dinamica zilnică a comportamentelor în cuplu, acest articol explorează componentele psihologice și anumite lucruri practice care pot transforma o relație într-un spațiu sigur, stabil, hrănitor și împlinitor.
Satisfacția resimțită în relația de cuplu reprezintă sentimentul de a fi mulțumit și împlinit de interacțiunile, experiențele și așteptările concretizate în cadrul vieții de cuplu.
Aceasta se referă și la percepția pozitivă pe care o persoană o are asupra relației sale și depinde de îndeplinirea propriilor nevoi în cadrul acelei relații.
Satisfacția în cuplu se bazează pe mai multe caracteristici, dar cu siguranță este influențată și de starea de satisfacție/insatisfacție generală a respectivei persoane.
Mai mult, se poate întâmpla adesea ca partenerul de cuplu să fie învinovățit pentru toate problemele care survin în viața celui care simte insatisfacție, chiar dacă în realitate lucrurile nu se prezintă în felul acesta.
Prin urmare, satisfacția în relația de cuplu este influențată atât de factori interni, precum starea psihică a persoanei, trăsăturile sale de personalitate, stilul de atașament, abilitățile ei de comunicare și empatie, cât și de factori externi, cum sunt stresul, cariera, familia extinsă, condițiile economice, etc.
Calitatea unei relaţii depinde de fiecare dintre cei doi parteneri și de implicarea acestora pentru ca împreună să contribuie la bunăstarea cuplului.
Un lucru important este ca cei doi să se asigure că sunt mulţumiţi de ei înşiși şi de celelalte aspecte ale existenţei lor, diferite de relația de cuplu, și că stima de sine şi încrederea în forţele proprii sunt la un nivel optim.
O relaţie este mult mai probabil să fie de succes în cazul în care uneşte două persoane împlinite, decât dacă un partener se bazează pe relaţia în sine pentru a se simţi desăvârşit, “complet”.
În ierarhia trebuinţelor sau nevoilor umane, Maslow situează nevoia de apartenenţă, mai precis nevoia de prieteni, de familie şi partener/ă, imediat după nevoile fiziologice și de siguranță.
Astfel, toată această „căutare” a omului care să ne stea alături, este o nevoie instinctivă ce se cere imperios satisfăcută.
Oamenii au nevoie să iubească și să fie iubiți, au nevoie de prezenţa unui celuilalt în viaţa lor, nu pot trăi totul singuri, cel puțin nu într-un mod care să permită un stil de viață sănătos și sănătatea psihică pe termen lung.
Așteptările referitoare la relațiile de cuplu au trecut prin modificări semnificative în ultimii ani și odată cu ele s-au schimbat atât raporturile dintre parteneri, cât și felul în care fiecare partener în parte se valorizează.
În prezent, relațiile de cuplu pot influența oamenii, pe de o parte să înceapă o analiză a propriei persoane, pentru a vedea ce oferă partenerului, iar pe de altă parte să depună efortul conștient de a-și îmbunătăți comportamentul și imaginea, astfel încât să mențină interesul acelui partener pe termen mai lung.
Drumul de la iubirea aparentă sau mirajul îndrăgostirii la iubirea reală și matură este de cele mai multe ori anevoios şi complicat, iar în unele cazuri poate sfârşi în suferinţe sau abandon.
Pentru a evita aceste lucruri, este importantă prezența conștientă în relație, setarea unor intenții clare și realizarea de acțiuni care să contribuie la depășirea obstacolelor întâlnite pe drum.
Psihologul american Robert Sternberg a conceput o teorie triunghiulară a iubirii, axată pe concepţia că dragostea are trei componente de bază. Acest „triunghi al iubirii” este format din pasiune, intimitate şi angajament.
Pasiunea reprezintă elementul motivaţional, care reflectă în principal atracţia sexuală, intimitatea corespunde componentei emoţionale şi se referă la dorinţa de a fi împreună cu celălalt, de a-i împărtăşi experienţele, iar angajamentul conține componenta cognitivă.
Acest angajament include decizia conștientă de a fi împreună și de a continua relaţia, chiar şi în momentele de criză.
Din combinarea celor trei elemente principale ale iubirii iau naștere mai multe forme ale acesteia, dar iubirea completă sau „desăvârșită” în cuplu este cea în care există un echilibru între pasiune, intimitate și angajament.
Pentru longevitatea relaţiei de cuplu, iubirea nu este suficientă. Este nevoie ca aceasta să fie acompaniată de maturitate afectivă, comunicare calitativă, inteligenţă emoţională, interacţiuni valoroase și vitalitate a lucrurilor împărtăşite.
Maturitatea afectivă și inteligenţa emoțională sunt decisive. Maturitatea afectivă înseamnă inclusiv capacitatea de adaptare la partener şi prezenţa simţului responsabilităţii faţă de relaţia de cuplu.
În raport cu deciziile de viaţă, o persoană matură afectiv va face o alegere conștientă pe care o va putea respecta de-a lungul timpului, de acceptare a partenerului ales sau de renunțare la acesta.
Implicarea într-o relaţie de durată şi angajamentul psihologic al menţinerii acesteia pot fi văzute și drept consecinţe ale unei personalităţi mature afectiv.
Relaţia de cuplu traversează în timp mai multe etape pentru a creşte şi a se consolida. Permanenta dinamică, în care mereu se schimbă câte ceva, le oferă ambilor parteneri prilejul de a contribui cu cât mai multe lucruri din potenţialul lor, astfel încât împreună să evolueze armonios.
Acest dinamism al relaţiei implică creativitate, căutarea momentelor pe care partenerii de cuplu să le petreacă împreună şi acceptarea şi valorificarea schimbărilor care se produc pe parcurs.
Relaţia de cuplu este ca o entitate vie care evoluează şi care trebuie hrănită şi protejată, ea putând astfel să contribuie la evoluţia şi împlinirea ambilor parteneri.
Cercetările au demonstrat faptul că nivelele ridicate de intimitate romantică din relația de cuplu reprezintă unul dintre cei mai importanți predictori ai sănătății fizice, ai stării psihologice de bine și ai satisfacției în cuplu.
Intimitatea are un sens extins, incluzând autoexpunerea, autodezvăluirea, relația sexuală și apropierea emoțională, fizică și intelectuală.
Intimitatea a ajuns să fie privită de mulți psihologi ca o nevoie umană universală, dar totuși studiile realizate au evidențiat faptul că nivelul de intimitate dorit în relația romantică poate să varieze în funcție de tipul de atașament al respectivei persoane.
De exemplu, oamenii care manifestă stiluri de atașament nesecurizant, cum sunt cel evitant sau anxios sunt mai puțin capabili sau doritori să urmărească anumite obiective referitoare la intimitate în relația de cuplu.
Tiparele de atașament formate în copilărie sunt văzute de mulți specialiști ca puncte de referință pentru înțelegerea comportamentului în relația de cuplu, a preferințelor, motivelor, inclusiv dorințelor de intimitate, deoarece la vârsta adultă partenerii romantici servesc ca figuri de atașament primar.
Găsiți mai multe detalii pe această temă în articolul despre tipurile de atașament și influența lor asupra satisfacției în relațiile de cuplu.
Există mai mulți factori care influențează satisfacția în cuplu: abilitatea de a comunica în mod eficient, caracteristicile emoționale și cognitive ale partenerilor de cuplu, componenta sexuală, etc.
Dintre factorii emoționali, expresivitatea emoțională are un impact semnificativ asupra stării de bine a cuplului, unele studii demonstrând că un nivel ridicat de expresivitate emoțională pozitivă a partenerilor este asociat cu un nivel ridicat al satisfacției acestora.
Partenerii satisfăcuți sunt mai pozitivi în interacțiunea lor și exprimă mai multă înțelegere, aprobare, afecțiune, apreciere, empatie și mai mult umor decât cei care nu se declară ca fiind mulțumiți/satisfăcuți.
Printre factorii cognitivi care afectează starea emoțională se numără atenția selectivă asupra lucrurilor negative, atribuirea de motive eronate diverselor acțiuni ale partenerului, așteptările nerealiste și iraționale cu privire la partener, presupunerile și stereotipurile despre standardele pe care ar trebui să le dețină o relație.
Există desigur și influența lucrurilor învățate despre relații și despre felul în care interacționează oamenii în cuplu, multe dintre acestea fiind preluate de la surse precum familia de origine, tradițiile culturale, mass media, relațiile romantice care au loc la vârste fragede și diversele experiențe de relaționare cu ceilalți.
Satisfacția în cuplu reiese și din modul în care partenerii se comportă unul față de celălalt în interacțiunile lor zilnice, de exemplu cât de des se critică unul pe altul, cât de consistent se apreciază sau validează reciproc, cât de mult se autodezvăluie, etc.
Cu alte cuvinte, satisfacția se observă și în felul în care o persoană își tratează partenerul de cuplu, iar comportamentele repetate vor contribui la rândul lor la satisfacția sau insatisfacția percepută, formându-se astfel un sistem interdependent.
Toate teoriile relevante referitoare la viața de cuplu acceptă această relație ciclică între comportament și satisfacția în cuplu și confirmă importanța comportamentelor pozitive specifice în crearea satisfacției.
În mod practic, comportamentele dezirabile din partea unui partener au probabilitatea să provoace comportamente dezirabile și din partea celuilalt partener și va apărea tendința de exprimare mai afectuosă și mai puțin ostilă, conducând în acest fel la creșterea satisfacției reciproce.
Un alt predictor important al satisfacției în cuplu este comunicarea, aceasta având un rol semnificativ în rezolvarea conflictelor și neînțelegerilor care apar între parteneri.
Persoanele cărora le lipsesc abilitățile de autoreglare a emoțiilor și care comunică ineficient, devin defensive sau se retrag din situația de conflict creată în cuplu, iar acest lucru prezice insatisfacția.
Pentru a face față în mod eficient conflictelor, este necesar ca partenerii să aibă capacitatea de a vorbi într-un mod asertiv despre cauzele conflictului, exprimându-și opiniile și emoțiile într-un mod care să nu lezeze cealaltă persoană și să aibă încredere în propriile abilitățile de rezolvare a problemelor.
Există studii care evidențiază faptul că adesea, partenerii nu se bazează pe percepții clare ale situațiilor trăite în prezent, ci vin cu anumite filtre perceptive din experiențele timpurii trăite în copilărie, care îi activează emoțional și le perturbă capacitatea de a face față interacțiunii create.
Cu cât problemele în comunicare cresc, cu atât abilitățile de rezolvare a problemelor de cuplu scad, putând afecta negativ satisfacția resimțită.
Cuplul implică o realitate relațională complexă, în care cei doi parteneri sunt în situația de a-și satisface o varietate de nevoi nu întotdeauna identice sau foarte asemănătoare, a căror prioritate necesită negociere. Iar satisfacția în cuplu depinde și de măsura în care sunt împlinite nevoile, dorințele și așteptările ambilor parteneri, aspect care se poate clarifica și ameliora ca urmare a participării la terapie de cuplu.
Terapia de cuplu poate să contribuie la creșterea satisfacției în relația de cuplu prin îmbunătățirea comunicării partenerilor în cadrul relației, setarea de așteptări realiste în raport cu partenerul, înțelegerea și acceptarea diferențelor existente, învățarea gestionării eficiente a conflictelor, reconectarea emoțională și fizică, creșterea înțelegerii și empatiei față de partener/ă, etc.
Adaptarea în cuplu, ca și conceptele care se află în relație cu aceasta precum satisfacția în cuplu, fericirea în cuplu sau calitatea relației de cuplu, reprezintă o variabilă foarte frecvent studiată în psihologia cuplului.
Adaptarea partenerilor la relația de cuplu conține mai multe fațete, precum modul în care comunică și își exprimă afectivitatea, măsura în care sunt satisfăcuți de viața de cuplu în general sau de diverse aspecte ale acesteia, măsura în care partenerii își asumă angajamentul unul față de altul, etc.
Unul dintre cele mai folosite instrumente pentru a evalua satisfacția în relația de cuplu este chestionarul denumit Scala de adaptare în cuplu sau Scala de adaptare diadică (Dyadic Adjustment Scale – DAS), alcătuit din 32 de itemi și care include 4 subscale: consensul în cuplu, satisfacția în cuplu, coeziunea în cuplu, exprimarea afectivă și un scor global de adaptare diadică.
Pentru a descrie mai bine semnificația adaptării în cuplu, Graham B. Spanier, autorul acestei scale, a utilizat termenul “calitate a relației diadice” care, totuși, are un conținut psihologic diferit, incluzând, mai degrabă, rezultatul evaluărilor pe care partenerii le fac cu privire la diverse aspecte ale satisfacției funcționării relației de cuplu.
Spanier a considerat adaptarea în cuplu ca fiind un proces al cărui rezultat este determinat de nivelul: divergențelor care apar între partenerii unei diade, tensiunilor interpersonale și anxietății personale, satisfacției față de relația diadică, coeziunii dintre parteneri și consensului în problemele de importanță majoră pentru funcționarea diadei.
Satisfacția în relația de cuplu nu este rezultatul întâmplării, ci al unei construcții conștiente realizate de ambii parteneri, bazate pe comunicare, încredere, maturitate emoțională, dorință și disponibilitate de a evolua împreună.
Înțelegerea propriei persoane și a partenerului, împreună cu identificarea și înțelegerea nevoilor existente, gestionarea sănătoasă a conflictelor, creșterea sentimentului de siguranță și setarea unor așteptări realiste în raport cu partenerul, pot transforma relația într-un spațiu sigur, stabil și împlinitor.
